in love with a song ...

martini. dirty martini

Ce faci când ai un bar, nu prea ai clienţi, plouă cu găleata şi te rogi să nu ningă? Îţi lingi rănile sau mai bine bei ceva bun, iar eu beau cu mare plăcere martini.

În zilele astea mohorâte, chiar triste uneori, în care tot aştept zăpuşeala şi liniştea verii, mă zbat să-mi ţin moralul pe linia de plutire şi prin urmare mă desfăt cu câte un dirty martini. Mi-am amintit de reţeta prezentată de Sophie Dahl într-una din emisiunile ei, însoţită şi de un citat din celebra Dorothy Parker care zicea cam aşa : 

"I like to have a martini,
Two at the very most.
After three I'm under the table,
after four I'm under my host.”

Deci, aveţi nevoie de un shaker, gheaţă, vodkă, martini şi măsline verzi.

Puneţi în shaker gheaţă, două măsuri de vodkă, o măsură de martini, 2-3 linguriţe din lichidul de la măsline şi scuturaţi bine. Strecuraţi licoarea miraculoasă într-un pahar de martini, puneţi măsline (câte doriţi sau câte vă fac bine) şi.... enjoy!!!

atât.

Ziua cea mai frumoasă? Astăzi.

Obstacolul cel mai mare? Frica.

Lucrul cel mai uşor? Greşeala.

Greşala cea mai mare? Renunţarea.

Rădăcina cea mai rea? Egoismul.

Distracţia cea mai bună? Munca.

Înfrângerea cea mai urâtă? Descurajarea.

Profesioniştii cei mai buni? Copiii.

Nevoia dintâi? Comunicarea.

Fericirea cea mai mare? Să fii util.

Misterul cel mai profund? Moartea.

Defectul cel mai mare? Întristarea.

Sentimentul cel mai urât? Ura.

Cadoul cel mai frumos? Iertarea.

Traseul cel mai bun? Calea dreaptă.

Senzaţia cea mai plăcută? Pacea interioară.

Gestul cel mai frumos? Zâmbetul.

Medicamentul cel mai bun? Optimismul.

Satisfacţia cea mai mare? Datoria împlinită.

Puterea cea mai mare? Credinţa.

[Maica Tereza]

the help/culoarea sentimentelor

Azi e o zi din cele triste. Plouă. Din nou. Nu pot să mişc nimic, doar fac inventare, calcule şi mă întreb cum să o scot la capăt. Mă rog pentru o rază de soare. Până atunci însă vă povestesc despre The Help sau Culoarea sentimentelor, cum a ajuns să fie tradusă în româneşte ultima carte pe care am citit-o. Nu este un titlu rău, dar nici cel pe care-l aşteptam. Mi-a plăcut foarte mult şi deşi nu prea mai am timp pentru citit încerc să nu închei o zi lungă de muncă fără câteva minute uitate într-o carte. Nu ştiu în câte nopţi am adormit cu The help în braţe. Este una din acele cărţi de care-ţi pare rău că s-a terminat. M-a întrebat la un moment dat cineva despre ce e vorba. N-am ştiut ce să zic exact, dar cuvântul care mi-a ieşit pe gură a fost "curaj", şi dacă stau bine să mă gândesc, chiar despre asta e vorba. 

Acţiunea se petrece în anii '60, în Jackson, Mississippi. Familiile albe aveau încă angajaţi oameni de culoare pe care în majoritatea cazurilor îi tratau fără respect şi asupra cărora îşi descărcau furiile şi frustrările. Cât de greu le era femeilor de culoare să crească copiii "coniţelor" cu piele albă în timp ce-şi lăsau proprii copii singuri sau pe mâna altora, cât de umilite se simţeau atunci când erau obligate să folosească o baie încropită într-un colţ de grădină, doar pentru că se zvonea că oamenii de culoare sunt purtători de boli şi viruşi, cât de desconsiderate erau servitoarele, cât de insignifiante apăreau ele în discuţiile celor albi, câte poveşti triste adunau ele într-o viaţă fără drept de apel, vedem în minunata carte a lui Kathryn Stockett. Citind despre asta parcă vedem mai clar lumea din jurul nostru. Deşi nu mai sunt probleme rasiale atât de profunde, limita despre care vorbesc negresele în carte există încă şi acum. Mereu există o clasă dominatoare care impune reguli pentru cei dominaţi, care decide cum ar trebui să trăiască/să existe cei consideraţi fără drepturi. 

O tânără, pe nume Eugenia "Skeeter" Phelan, proaspăt întoarsă acasă după absolvirea colegiului, îşi propune să scrie o carte despre situaţia servitoarelor angajate în casele familiilor albe din Mississippi. Vechile ei prietene sunt deja toate căsătorite, aşezate la casele lor, cu soţi, copii şi servitoare. Viaţa lor se scurge dând ordine care mai de care mai stupide, ocupându-şi timpul cu chestiuni rasiale de genul Iniţiativa de Igienă pentru Personalul Domestic -  o propunere de lege care impune ca toate casele bogaţilor albi să aibă o baie separată pentru personalul de culoare. Skeeter devine aliatul servitoarelor din casele prietenelor ei punând pe hârtie poveştile triste, dar uneori şi amuzante, ale  negreselor ce-şi pun viaţa în pericol pentru a spune lumii un adevăr pe cât de dureros pe atât de grav. Cartea este preserată şi cu evenimente violente tocmai pentru a transmite cât mai bine situaţia crâncenă din acea perioadă: bătăile la care a fost supus un negru doar pentru că s-a apropiat de o secţie de votare, uciderea altui negru în faţa propriilor copii, încarcerarea unei servitoare acuzată fals de furt, etc. 

Una dintre cele mai înduioşătoare poveşti este cea a unei servitoare negrese care decide să ceară un împrumut familiei de albi la care lucrează pentru a reuşi să-şi trimită ambii băieţi la şcoală. După o viaţă în care a trudit să adune alături de soţul ei suma necesară pentru a acoperi taxele de studii ale celor doi băieţi, se trezeşte cu 75 de dolari lipsă. Îi propune aşadar coniţei la care lucrează să o împrumute cu suma respectivă, iar ea să lucreze fără bani până acoperă datoria. Bineînţeles că doamna o refuză sub pretextul că oamenii în putere nu au nevoie de milă, ci trebuie să muncească mai mult. Prin urmare, servitoare se trezeşte în situaţia de a alege între cei 2 gemeni ai ei, pe cel care să meargă la şcoală. În cele din urmă, alege să fure un inel de la coniţa ei, un inel pe care aceasta nu-l folosise niciodată, pe care-l aruncase pentru că nu-i plăcea şi despre care uitase cu desăvârşire. În momentul în care servitoarea merge să-l vândă însă imediat este alertată poliţia, iar doamna cu piele albă merge să asiste cu deosebită plăcere la încarcerarea femeii de culoare. 

Eu zic că e o carte numai bună pentru a mai trezi umanitatea din noi, bunul simţ, mila, înţelegerea şi mai ales respectul pentru celălalt. Până la urmă, toţi suntem oameni, fiecare din noi poate să facă parte din specia dominantă sau din cea dominată. Nu alegem cum ne naştem, sub ce formă, în ce culoare, de care parte a baricadei. 

Vă recomand şi filmul. Merită!

homemade food ... at last

Azi a plouat. Cu spume, aş zice. Prin urmare, am luat pauză. Am încercat să nu ies din casă având în vedere că în ultimele câteva săptămâni am stat numai pe-afară. N-am reuşit în totalitate. Dacă tot am ţinut terasa închisă, a trebuit să rezolv măcar câteva chestii administrative aşa că am tot umblat prin bocetul de afară. Mă bucur totuşi că am reuşit să mai rezolv şi din problemele casei: spălat de haine, curăţat, aranjat, dus gunoi şi alte alea. Am mai reuşit să ajung şi în bucătărie unde am inventat pe loc un quiche minunat cu ciuperci brune şi frunze proaspete de lobodă furate din grădina mamei mele. Trebuie să spun că de ceva vreme gătesc foarte puţin şi foarte rar. Mănânc pe apucate, dar mă străduiesc să mănânc cât de cât corect. Din păcate, o iau pe arătură mai des. Azi am ales să mă lăfăi cu acest quiche din pricina ploii şi a zilei semilibere ce a rezultat din lacrimile norilor. 

Pentru blatul de quiche folosesc cam aceeaşi reţetă de fiecare dată când prepar această minunată tartă, şi anume:

150 gr făină

120 gr unt (tăiat cubuleţe)

4 linguri de apă rece

Amestec făina şi untul în blender până se transformă într-un aluat fărâmicios. Apoi adaug rând pe rând lingurile de apă. Pun aluatul într-o folie de plastic şi-l las să se liniştească în frigider cam o jumătate de oră. 

Pentru umplutură am folosit :

o cutie de smântănă - 200 gr

o punguţă cu caşcaval ras - 150 gr

250 gr de ciuperci brune 

2 mâini bune de lobodă 

2 căţei de usturoi 

2 ouă
sare 
piper
unt - maxim 50 gr

Am topit puţin unt şi am călit ciupercile. Am adăugat usturoiul tăiat mărunt şi loboda pe care am lăsat-o la călit cam 1 minut. Doar cât să se înmoaie. Am dres compoziţia de sare şi piper. Am întins foaia de quiche în tavă, am pus compoziţia de ciuperci şi lobodă, iar peste am turnat un mix de ouă bătute cu smântână şi caşcaval ras. Am presărat deasupra câteva ciuperci trase în unt şi o mână de lobodă proaspătă tăiată mărunt. A stat în cuptor cam 25 de minute şi a ieşit o minune numai bună de păcătuit într-o zi ploioasă. Am tăiat lângă vreo 3 roşii cherry ca să mai colorez tarta sau mai bine zis, ca să am senzaţia că am mâncat şi ceva crud. Enjoy!